Istoric

Pentru a putea vorbi despre existenţa unor biserici în Târgu-Neamţ, este necesar să facem câteva precizări legate de existenţa localităţii.

Documentele interne vorbesc de existenţa Târgului-Neamţ la începutul secolului al XV-lea. Mai precis, „este vorba de “Privilegiul” dat de Domnitorul Alexandru cel Bun la 8 octombrie 1408 negustorilor polonezi din Liov, privind cumpărarea vitelor din Moldova: “Iar cine va cumpăra vite cornute sau berbeci în  Bacău sau în Roman, sau în Baia sau în Neamţ (s.n.), sau în alte târguri ale noastre, nu va avea să dea vamă în alt loc decât acolo unde a cumpărat şi să ia pecete de la vameş… şi apoi va merge la vama principală de la Suceava…”[1].

Referiri indirecte referitoare la existenţa localităţii apar, însă, în documente anterioare celui menţionat. Astfel, într-un document din vremea lui Alexandru cel Bun, emis în cetatea Sucevei în 7 ianuarie 1403, este amintit „panul Şandru de la Neamţ şi copii lui”[2]. Acelaşi „pan Şandru de la Neamţ şi copii lui” apare într-un alt document, tot din vremea lui Alexandru cel Bun, emis la Suceava la 1 august 1403[3], precum şi într-un document din 8 martie 1407, emis de Alexandru cel Bun la Suceava, unde este menţionat alături de un alt pan, Dragoş cu copii lui[4]. Dar, „în diplomatica externă, “Neamţul” apare cu două decenii mai devreme, alături de “ Târgul Iaşilor pe Prut”, de Târgul lui Roman pe Moldova, de Piatra lui Crăciun – viitorul Piatra Neamţ -, de Suceava, de Baia” într-o listă rusească a oraşelor din Moldova, apreciată ca datând din anii 1388-1391”[5].  Deci, cea mai veche atestare documentară a Târgului Neamţ datează, cel mai târziu, din 1391, dar toate târgurile amintite, la care se mai adaugă Siret, Cernăuţi, Hotin şi altele, “existau cu mult înainte de a fi menţionate în izvorul rusesc privind oraşele îndepărtate şi apropiate”[6]. Menţionarea unei comunităţi la o anumită dată presupune o existenţă anterioară, mai mult sau mai puţin îndelungată. Şi cum viaţa socială, în general, la un popor creştin ca al nostru , nu este separată de cea religioasă, se pune întrebarea: Când au fost înalţate primele locaşuri de cult ortodoxe în oraşul nostru? Lipsa unor documente care să ateste existenţa sau înălţarea unor biserici, în perioada atestării documentare a Târgului Neamţ, înseamnă, oare, şi  inexistenţa acestora? Greu de crezut, deoarece conştiinţa religioasă şi tradiţia locală, care nu trebuie ignorate cu desăvârşire, vorbesc despre existenţa unor astfel de locaşuri. Nimeni nu poate crede că timp de peste 200 de ani, respectiv din 1391 - prima atestare documentară - şi până în 25 ianuarie 1599, când este menţionat „popa Grigore cel domnesc” - de la biserica domnească din Neamţ – care a scris un zapis prin care se consemna o vânzare în satul Crăești, pe care a fost pusă “pecetea cea mare“ a oraşului[7], n-au existat biserici ortodoxe în Târgu Neamţ, cu atât mai mult cu cât  Paul Beke (? după 1652), iezuit ungur, menţionează că în Neamţ (Tg. Neamţ n.n) „sunt germani amestecaţi cu români”[8], iar în 1688, Eberhardt Werner Happel (1647-1690) afirmă că locuitorii din “Iaşi sau Iassy, unde locuieşte domnul, Suceava, Neamţ, Vaslui, Trotuş, Bârlad, Varna(?) şi Hotin sunt creştini ortodocşi (s.n.)”[9] .Cu siguranţă, aceşti creştini ortodocşi au avut, dintotdeauna, bisericile lor, lucru confirmat, de altfel, de Petru Bogdan Bakšić (c. 1601-1674), călugăr minorit din Bulgaria, care spune că în 1641 a vizitat oraşul Neamţ (Tg. Neamţ n.n.), menţionând că în acest oraş ”sunt 100 de case de români cu 550 de suflete. Au două biserici de lemn, una a Sfântului Mucenic Dumitru şi alta a Naşterii Maicii Domnului (?! mirarea noastră)”[10]. El mai afirmă şi că “sunt 63 de catolici pentru împărtăşanie şi 29 de copii care nu se împărtăşesc încă. Aceşti catolici, ca neam sunt saşi”[11] şi au o biserică de lemn în apropierea ruinelor unei alte biserici pe care au avut-o. Peste 2 ani, în 1643, un alt calugăr minorit din Piano (Italia), Bartolomeo Bassetti, afirma că în Neamţ existau “17 case de catolici, cu 85 de suflete, iar case de schismatici (otodocşi n.n.) 120 cu 470 de suflete, şi că au două biserici, fără a le nominaliza[12], referindu-se, cu siguranţă, la cele două biserici menţionate de Bakšić. Bassetti se referă şi la saşii catolici, despre care afirmă că aveau şi ei o biserică de lemn cu temelia de piatră, închinată Preasfintei Treimi, Fericitei Fecioare şi Sfântului Nicolae (se face și o descriere a acestei biserici), care a fost sfințită de episcopul Quirini în anul 1629, în ziua Sfântului Martin. El mai face o precizare importantă, şi anume că: “a mai fost o biserică închinată Fericitei Fecioare, era de lemn, cu temelia de piatră, lungă de 20 de paşi, largă de 7 cu 3 altare (s.n.). A fost distrusă de vânt de mulţi ani încoace”[13].Parcă  pentru  a  întări afirmaţiile lui Bakšić  şi ale lui Bassetti, cu privire la  existenţa celor două biserici ortodoxe, franciscanul Marco Bandini (1593?-1650), originar din Bosnia, preciza şi el, în 1646, că „În  acest  orăşel (Tg. Neamţ n.n.) sunt trei biserici de lemn ale schismaticilor (ortodocşilor n.n.). Sunt la un loc mai bine de 400 de  suflete”[14]. El mai menţionează că în acest orăşel, care odinioară era locuit doar de saşi (lucru greu de admis n.n.) şi în care ei  (saşii) „amintesc  că în vremea aceea erau în floare cinci biserici catolice (iarăşi greu de crezut n.n.), a  văzut  doar  o  biserică (catolică n.n.) “bine lucrată din lemn pe o temelie de piatră, construită de o matroană săsoaică, cu hramul Sfântul Nicolae, care a fost terminată de tot în  anul 1629”[15]). De asemeni, mai menţionează că „la o jumătate de stadiu (aproximativ 96m. n.n.) de la această  biserică spre apus  apar ruinele unei biserici de zid, se şi poate  recunoaşte însuși  altarul  cel  mare…”[16]). 

Menționarea acestor mărturii, care nu pot fi bănuite de   subiectivism, evidenţiază  două aspecte: a) populaţia săsească de confesiune  catolică din Târgu Neamţ, care este posibil ca, la un moment dat, să fi fost majoritară, este  într-o continuă scădere, iar populaţia creştin-ortodoxă în creştere[17], lucru confirmat  de rapoartele misionarilor catolici. Astfel, episcopul Querini  arată că „la Tg.  Neamţului, pe vremea aceea (până la jumătatea veacului al XVII-lea) erau 250 de case, 74 ale catolicilor, pentru două bisericii de lemn, preotul fiind sas[18], iar Antonio Renzi din Stipite, într-un raport trimis din Iaşi şi datat 19 februarie 1691 afirmă că, „la Neamţ se află o biserică de lemn, fără clopot şi fără obiecte de cult; sunt cam cinci familii de catolici (s.n.)[19].

b. Misionarii catolici din prima jumătate a secolului al XVII –lea, în rapoartele lor, menţionează categoric existența unor biserici ortodoxe în Tg. Neamţ: Petru Bogdan Bakšić, în 1641, două biserici; Bartolomeo Bassetti, în 1643, două biserici; Marco Bandini, în 1646, trei biserici, iar peste 15 ani, în 1661, misionarul Vlas Kraievici afirma că în Târgu-Neamţ şi în împrejurimi existau „multe biserici şi mănăstiri ale schismaticilor (ortodocşilor n.n)”[20].

În faţa acestor mărturii, ne întrebăm care erau acele biserici?

Înainte de a încerca un răspuns, considerăm necesar să ne întoarcem la acel „popa Grigore cel domnesc “, amintit în documentul din 25 ianuarie 1599, care întărește convingerea că exista o biserică ortodoxă în Târgu-Neamț cu cel puțin o jumătate de secol mai înainte de prima mențiune făcută de Bakšić . Care a fost această biserică, cine a fost ctitorul ei şi ce hram a avut este greu de precizat. Profesorul Gavriil Luca opinează că această biserică ar fi fost ctitorită de Petru Șchiopul între 1574 și 1591, iar domnitorul Vasile Lupu, care este considerat ctitorul ei, ar fi refăcut-o doar în urma distrugerilor pe care le-a suferit în timp[21]. Ipoteza este seducătoare, dar nu satisface pe deplin, pentru că nu dă, totuși, răspuns la întrebarea: care a fost, sau care au fost primele biserici în Târgu-Neamț? Presupunând că Petru Șchiopul a fost ctitorul înseamnă că tot el i-a ales și ocrotitorul, pe Sfântul Mucenic Dimitrie, iar Vasile Lupu, refăcându-o, i-a păstrat patronul (hramul), așa cum este în tradiția Bisericii noastre în astfel de situații, încât Petru Bakšić constatând existenţa acestei biserici i-a menționat și ocrotitorul.

Problema se pune, în continuare, pentru o perioadă de peste 200 de ani (între 1391 – prima atestare a Târgului Neamț – și 1599 – menționarea preotului Grigore-) în care nu avem știri de existența vreunei biserici decât din tradiție.

Aşa cum spuneam mai sus, este greu de admis că localitatea a fost populată, la un moment dat, numai cu saşi, cum afirma Marco Bandini. Potrivit unor istorici, prezenţa saşilor aici este legată, mai degrabă, de construirea cetății Neamţ[22]. Reputatul istoric Constantin C. Giurescu afirmă că  atât cetatea Neamţ cât şi Târgul Neamţ “au fost întemeiate într-o regiune intens populată din vechime şi că numele amândurora au fost date de către români”[23], iar cu privire la aşezarea elementelor săseşti aici, crede ca aceasta s-a petrecut “în prima jumătate a secolului XIII-lea, în vremea când papa scrie principelui de coroană Bela - în anul 1234 - că o seamă de germani şi de unguri din regatul Ungariei – de fapt din Transilvania - trec peste munţi în episcopatul cumanilor, se așează  printre “valahi”, şi sub influenţa acestora trec la credinţa lor[24] făcându-se una cu acei valahi, un singur popor” (s.n.)[25]”. Precizarea este foarte importantă pentru că ne arată că elementul creştin ortodox autohton era deosebit de puternic, dacă saşii care au colonizat Târgul Neamţ treceau la credinţa „valahilor” şi formau cu ei un singur popor, stârnind îngrijorarea papei. Aceasta presupune şi existenţa preoţilor ortodocşi care făceau misiune, precum şi existenţa unor locaşuri de cult (biserici) ortodoxe. Dar, din nou, întrebarea: care erau acestea şi de când datau? În lipsa unor documente, ce zice tradiţia şi cât de credibile pot fi informaţiile care vin pe această cale?

Profesorul Vasile Vrânceanu afirmă că pe locul actualei catedrale Adormirea Maicii Domnului  „au fost înainte două biserici din lemn. Prima a fost construită de Ştefan cel Mare, iar a doua ar fi fost construită de Vasile Lupu, şi care a ars în săptămâna patimilor a anului 1864”[26]. Cu privire la arderea bisericii vom face precizări mai încolo. Considerăm îndoielnică afirmaţia potrivit căreia a doua biserică ar fi fost construită de Vasile Lupu, neexistând nici un indiciu în acest sens, de vreme ce misionarul Petru Bogdan Bakšić, chiar în perioada domniei lui Vasile Lupu, vorbeşte de existenţa a două biserici, din care una era închinată Maicii Domnului, iar una Sfântului Mucenic Dimitrie, despre care este sigur că, cel puţin în parte, a fost ctitorită de Vasile Lupu. Şi dacă a construit şi biserica Adormirea de ce nu  i-a acordat şi ei anumite privilegii, aşa cum se ştie că a acordat bisericii Sfântul Dumitru? De ce ar mai fi zidit domnitorul Vasile Lupu încă o biserică în Tg. Neamţ, de vreme ce mai înălțase una? Nu exista obiceiul ca domnitorii să ridice două biserici în aceeaşi localitate, în acest sens exemplele fiind extrem de rare, putând fi întâlnite, eventual, în orașele mari.

În ceea ce priveşte biserica Adormirea Maicii Domnului, tradiţia locală susţine, într-adevăr, părerea că aceasta se află pe locul unor vechi biserici din lemn, prima dintre ele fiind ctitorită de domnitorul Ştefan cel Mare, celelalte fiind reconstruite în acelaşi spaţiu, locul Sfintei Mese  de la fostele biserici fiind marcat astăzi printr-o cruce pe un soclu de piatră unde se slujeşte la Bobotează (sfinţirea Aghesmei mari), în noaptea Sfintei Învieri şi la diferite împrejurări cu caracter religios.

Părerea cu privire la construirea unei biserici de către Ştefan cel Mare în Târgu Neamţ este de acceptat dacă avem în vedere cum a procedat voievodul cu celelalte Târguri. Observăm că marele voievod a construit biserici în toate târgurile din Moldova. Astfel, la Baia a ridicat biserica Albă, cu hramul Sfântul Gheorghe; la Suceava - biserica Sfântul Ilie şi a refăcut Mirăuţii; Botoşani-Sfântul Nicolae Popăuţi; Dorohoi- Sfântul Nicolae; Hârlău - Sfântul Gheorghe; Iaşi - Sfântul Nicolae Domnesc; Vaslui – Sfântul Ioan Botezătorul; Huşi – Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel; Piatra Neamţ – Sfântul Ioan Botezătorul[27]. Pe lângă aceste biserici ridicate în târgurile din Moldova „tradiţiile locale atribuie marelui Domn şi bisericile din Scânteia – Iaşi, Şcheia – Roman, Floreşti – Vaslui, Cotnari – Iaşi, Ştefăneşti (pe Prut) – Iaşi, Şipote - Suceava”[28] şi altele.

Într-un document din 30 septembrie 1503 Ştefan cel Mare numeşte Târgu – Neamţ  „ târgul nostru”. Prin acest document el acordă Mănăstirii Neamţ, între altele, „pe fiecare an, câte şase pietre de ceară din pietrele noastre, ce ni se cuvin din târgul nostru de la Neamţ”(s.n)[29].

Dacă în toate târgurile din Moldova a zidit câte o biserică, de ce nu ar fi ridicat una şi în „târgul nostru” de la Neamţ? Şi dacă, potrivit tradiţiei, a ridicat una, ce s-a întâmplat cu ea? Din ce materiale era? Din ce cauze a dispărut?

Preotul  Cosma C. Nicolae afirma categoric: „Cu siguranţă că Ştefan cel Mare n-a construit în Târgu-Neamţ o biserică de lemn… De la Ştefan cel Mare ştim şi avem sub ochii noştri numai construcţii de piatră şi cărămidă (s.n.)… Aici, în Târgu-Neamţ, nu putem concepe că Ştefan cel Mare ar fi putut să-şi lege numele lui, sfânt pentru întreaga suflare românească, construind o biserică de lemn, care putea să se topească până în temelii la cel dintâi pârjol al târgului”[30].  Afirmaţia categorică: „De la Ştefan cel Mare avem numai construcţii de piatră şi cărămidă” este contrazisă, însă, de alte păreri şi de realitate.

Astfel, specialistul de mare renume Virgil Vătăşianu susţine că „aproape toate bisericile de piatră, ridicate în secolul al XV-lea şi al XVI-lea în  Moldova, au fost  zidite pe locul modestelor bisericuțe de lemn”[31], confirmând ceea ce spunea, mai înainte, episcopul Melchisedec al Romanului: „În Moldova din vechime bisericile, cea mai mare parte, se construiau din lemn. Spre deosebire de acestea, cele de piatră poporul le numia, cum şi până astăzi  le numesce mănăstiri”[32].

Revenind la Ştefan cel Mare, este cunoscut faptul că cea mai veche  biserică din lemn care ni s-a păstrat în Moldova este cea de la Putna. Aceasta a fost construită iniţial  la Volovăţ, lângă Rădăuţi, în anul 1353, de voievodul Dragoş, iar Ştefan cel Mare a mutat-o la Putna după anul 1490, reconstruind-o tot din lemn, după ce construiseră deja mai multe biserici şi mănăstiri din piatră[33]. De asemeni, mai menţionăm şi „biserica din lemn din Curteni (Vaslui) pe care tradiţia o atribuie lui Ştefan cel Mare”[34].

Potrivit tradiției, Domnitorul Ștefan cel Mare a ridicat o biserică din lemn și în așezământul monahal de la Hangu, biserică dispărută însă din cauze necunoscute.

Prin urmare, nu trebuie exclusă, cu desăvârşire, posibilitatea ca domnitorul să fi ridicat în Tg. Neamţ o biserică de lemn chiar în perioada de dinainte de începerea lucrărilor de refacere a Cetaţii Neamţ şi de construire în interiorului acesteia  a bisericii (mănăstirii) Sfântul Nicolae. Ce s-a întâmplat cu aceasta biserică? Probabil a fost distrusă de vreun incendiu provocat în urma unei invazii militare sau din alte cauze. Să nu uităm că la 10 ani de la urcarea pe tron a lui  Ştefan cel Mare, în anul 1467 (lunile noiembrie-decembrie) are loc campania regelui  Matei Corvin împotriva Moldovei  „armata condusă de regele ungar,  care număra circa 40.000 de oşteni, plecând din Braşov spre Moldova (11noiembrie),  după  lupte care au avut loc la trecerea pasului Oituz, armatele invadatoare, ocupă,  pradă şi ard Târgul Trotuş (19 nov.) şi înaintează pe valea Siretului ocupând Bacăul, Romanul (29 nov.-7dec.) pe care-l incendiază, Târgu Neamţ (s.n.) şi Baia[35], cu siguranţă, provocând şi aici distrugeri şi incendii ca peste tot.

Acestei campanii i-au urmat altele, dintre care una din cele mai cunoscute este cea condusă de Mohamed al II-lea în 1475, după lupta de la Războieni (Valea Albă), care, fără îndoială, a afectat şi Târgu Neamţ.

Este posibil ca biserica distrusă să fi fost refăcută chiar de Ștefan cel Mare ori de vreun pârgar, vreun negustor, vreo breaslă sau de credincioşi, biserică pe care tradiţia locală, datorită faptului că a fost refăcută tot în timpul domniei lui Ştefan, a atribuit-o, în continuare, marelui voievod, aşa cum, am văzut mai sus, şi alte biserici i-au fost atribuite. 

Am arătat că prof. Gavril Luca afirmă că biserica Sfântul Dumitru, cunoscută ca fiind ctitoria lui Vasile Lupu, a fost ridicată iniţial de Petru Şchiopul, deşi Nicolae Iorga spune că acesta n-a făcut decât Galata[36] şi că a ajutat, împreună cu Stroiceştii, la zidirea din nou a „bisericii moldoveneşti” Adormirea din Liov, ctitoria lui Alexandru Lăpuşneanu şi a vameşului său Constantin Corniact[37]. Nicolae Iorga nu aminteşte de alte biserici care ar fi fost ctitorite de Petru Şchiopul în timpul domniilor sale.

Dacă această biserică a fost ctitorită de Petru Şchiopul şi rectitorită de Vasile Lupu, cine a ctitorit biserica închinată Maicii Domnului, de care amintesc Petru Bogdan Bakšić şi Bartolomeo Bassetti?

Lipsind documente care să ateste numele ctitorilor bisericii Adormirea Maicii Domnului, până la voievodul Gheorghe Ştefan (1653-1658), acordăm credit tradiţiei, care plasează începuturile ei în vremea lui Ştefan ce Mare, dar care a fost refăcută de mai multe ori până la construirea bisericii lui Gheorghe Ştefan. Această biserică exista încă atunci când Bakšić a vizitat Tg. Neamţ, făcând referire la ea.

Aşadar, în mod cert, prima biserică închinată Adormirii Maicii Domnului a existat cu mult înainte de Vasile Lupu şi Gheorghe Ştefan, iar atunci când aceasta a fost distrusă, credincioşii au refăcut-o păstrându-i hramul. De aceea, suntem convinşi că Petru Bakšić face o confuzie atunci când  afirmă că biserica avea hramul Naşterea Maicii Domnului, în realitate aceasta fiind Adormirea, misionarul catolic nevorbind de ruinele aceste biserici, ci de faptul că ea exista. Prof. Gavril Luca crede că este posibil ca cea de a doua biserică, închinată Naşterii Maicii Domnului, să fie cea la care se referea Marco Bandini când spunea că „la oarecare distanţă de târg, spre apus, se vedeau ruinele unei biserici a Sfintei Marii[38]. Numai că Bandini nu se referea la biserica ortodoxă, ci la o biserică a saşilor catolici, amintită înaintea lui Marco Bandini de Bartolomeo Bassetti, care, în 1643, spunea, referindu-se la bisericile catolicilor, că „a mai fost o biserică închinată Fericitei Fecioare, era de lemn, cu temelia de piatră, lungă de 20 de paşi, largă de 7, cu trei altare (s.n.), și că aceasta a fost distrusă de vânt de mulţi ani încoace”[39]. Ruinele acestei biserici se aflau în apropierea bisericii catolice cu hramul Sfântul Nicolae, sfinţită de Quirini în 1629. Marco Bandini, referindu-se şi el la biserica închinată Sfântului Nicolae, menţiona că „la o jumătate de stadiu (aproxim. 96 m. n.n.) de la această biserică spre apus apar ruinele unei biserici de zid se şi poate recunoaşte însuşi altarul cel mare...[40].                                                    

Părerea lui Gavril Luca nu poate fi acceptată din două motive: primul este de natură liturgică şi ţine de arhitectura bisericii. Bassetti afirmă că biserica în ruină avea trei altare. Or, nu era în tradiţia ortodoxă românească, în general, şi în cea moldovenească, în special, ca bisericile să aibă mai multe altare, aceasta fiind un specific  al bisericilor catolice de la noi, cu un altar mai mare şi două mai mici în părţile laterale. Marco Bandini, în 1646, constată că la această biserică se mai vede doar „altarul cel mare” ceea ce presupune că celelalte două mai mici, între timp, s-au ruinat difinitiv.

         Al doilea motiv ţine de plasarea în spaţiu a celor două biserici, Sfântul Dumitru şi Adormirea Maicii Domnului. Într-un document din 7 mai 1691 se menţionează că „dau mărturie, din poruncă domnească, pentru moşiile Mănăstirii Neamţ, printre alţii, popa Toader, de la biserica Domnească de sus şi alt popa Toader de la biserica lui Ştefan Vodă, din jos”. (s.n.)[41]. Biserica domnească  de sus era cea a lui Vasile Lupu,  iar biserica din jos era a lui Gheorghe Ştefan, înălţată pe locul bisericii Adormirea Maicii Domnului la care se referă Petru Bogdan Bakšić, fiind şi aceasta numită “biserică domnească”, potrivit celui mai vechi document care “atestă prezenţa acestei biserici la data de 29 mai 1676, în care este vorba despre conducta de apă din Pometea care ducea spre “Biserica Domnească din gios” (Melchisedec Ştefănescu, 1875)”[42]. Însă  anterior acestui document, există alte documente care,  în mod cert, sunt legate de „Biserica Domnească din gios“, adică biserica Adormirea Maicii Domnului, şi care arată că aceasta exista cu 15 ani mai înainte. Astfel, într-un document din 15 decembrie, 1660, emis din Suceava, în care este vorba de vânzarea unei case cu pomet, pământ în Țarina Mare şi fânaţ lui Sava, mitropolitul Sucevei, este menţionat între martori şi Gheorghe, preot domnesc din Târgu-Neamţ[43].

Un alt document din 9 iulie 1661 spune: „Eu popa Ioan din tărg de Neamţu cu preoteasa mea, cu Paraschiva şi cu toţi coconii mei şi cu fratele meu Irimia şi cu femeia Acsinia şi cu toţi feciorii mei, vând mănăstirii schitului dreaptă moşie şi cumpărătura ce a fost cumpărătura părintelui lor, popa Istratie şi maica noastră Acsinia, cu 30 lei. Martori la vânzare: egumenul de Secu şi popa Gheorghe de trăg de Neamţu şi Hanoş vătaful de puşcari şi Ioan egumenul de cetate şi Dosoftei egumenul de Agapia”[44]. Despre popa Ioan ştim că era de la biserica din sus, şi, prin urmare, popa Gheorghe era de la biserica Adormirea.

Într-un alt document din 22 martie 1666, se menţionează că „Toader feciorul popii Gheorghie din Neamţ cu soţia sa Sofiana vinde egumenului Ioan de la Manăstirea Secul partea sa de ocină, printre martori fiind popa Ioan de la biserica din sus”[45].

În aceeaşi zi, 22 martie 1666, „Popa Gheorghie din Târgu-Neamţ cu preoteasa Tudora dau fiului lor Toader un loc de prisacă cu casă şi cu pomet, în capul Târgului din jos, la izvoare”[46]. Este limpede că acest popa Gheorghe era de la biserica Adormirea din gios, fapt dovedit şi de prezenţa în actul de vânzare amintit, ca martor, a popii Ioan, despre care se face precizarea că este de la biserica din sus.

 Biserica menţionată de Petru Bakšić a dispărut şi ea în condiţii pe care nu le cunoaştem, probabil tot în urma unui incendiu. Existenţa celei de a treia biserici, menţionată de Marco Bandini, este greu de dovedit. În afară de menţiunea lui Bandini nu avem nici o ştire despre această biserică, nici măcar din tradiţie. De aceea, cred că misionarul include în cele trei biserici ale “schismaticilor” (ortodocşilor n.n.) şi capela din Cetatea Neamţ, despre care avea ştiinţă, dar pe care o include, involuntar, între bisericile de lemn.

Cea de a doua biserică închinată Adormirii Maicii Domnului a fost atribuită voievodului Gheorghe Ştefan. Spun atribuită pentru că istoriografia bisericească românească nu consemnează decât o singură ctitorie a lui Gheorghe Ştefan, Mănăstirea Caşin[47]. Mai mult, „viaţa bisericească din Moldova nu ni-l arată pe Gheorghe Ştefan drept un mare binefăcător al lăcaşurilor de cult. Nici un sat domnesc moștenit de Gheorghe Ștefan de la înaintașii săi în domnie sau luat pe seama domniei din averea lui Vasile Lupu și a apropiaților săi nici un sat moștenit de Gheorghe Ștefan de la părinții săi sau cumpărat ca domn sau ca boier nu a fost dăruit vreunei mânăstirii in afara de ctitoria sa[48]. Cu atât mai puțin, zicem noi, vreunei biserici de enorie.

De aceea, considerăm că după ce biserica menţionată de Petru Bogdan Bakšić a fost distrusă, credincioşii parohiei, ajutaţi de unii dintre meşteşugarii din târg, au început reconstruirea bisericii. Să nu uităm că în timpul lui Vasile Lupu “Târgu Neamţ se număra printre principalele centre meşteşugăreşti şi comerciale ale Moldovei, unde se ţineau târguri permanente”[49]. Meşteşugurile practicate aici, ca, de altfel, în toate târgurile importante, erau diversificate, unele ţinând de nevoile casnice sau personale, altele de prelucrarea lemnului şi construcţii, altele de prelucrarea fierului şi a pietrei etc.[50]. Aceşti meşteşugari, de multe ori, făceau danii la biserici sau lucrau efectiv la ridicarea altora noi. Credem că aşa a început zidirea celei de a treia biserici, iar în timpul lucrărilor Gheorghe Ştefan, în drumul său spre Cetatea Neamţ, văzând că se înalţă un nou lăcaş de rugăciune, a făcut şi el o donaţie, desigur importantă, legându-şi numele de această biserică, poate şi pentru a câştiga bunăvoinţa locuitorilor de la poalele Cetăţii Neamţ, în mintea cărora încă era vie imaginea domnitorului Vasile Lupu, care ctitorise biserica Sfântul Dumitru, şi care fusese înlăturat de la tron prin trădarea fostului său logofăt, Gheorghe Ştefan, ajuns domnitor cu ajutorul unor corpuri de armată din Ţara Românească şi din Transilvania. De altfel, aşa cum bine observă Traian  Onofrei, „în perioada secolelor  XIV- XVIII, în Moldova, era încetăţenit obiceiul ca acela care repara, consolida, renova  sau înzestra o biserică să fie considerat ctitor şi nu trecut alături de ctitori”. El mai afirmă că „Gheorghe Ştefan, după ce ajunge la tronul Moldovei, se îndreaptă spre o altă biserică din oraş, «Adormirea Maicii Domnului», pe care o va ctitori până la sfârşitul domniei sale”[51], fără a preciza, însă, în ce a constat ctitorirea.  A fost zidită din nou? A reparat-o pe cea existentă? A făcut vreo donaţie consistentă? Dacă Gheorghe Ştefan, după urcarea pe tronul Moldovei, s-a  îndreptat “spre o altă biserică din oraş, Adormirea Maicii Domnului” (s.n.), înseamnă că biserica exista, probabil într-o stare avansată de degradare sau,  chiar, în construcţie, şi atunci ctitorirea a constat fie în repararea ei capitală, fie în acordarea unei danii însemnată care să ducă la finalizarea construcţiei.

De regulă, domnitorii atunci când  ctitoreau un locaş de cult îl şi înzestrau cu obiecte de cult, le acordau diferite scutiri sau le întăreau anumite danii. Nici un document, însă, nu vorbeşte de vreo înzestrare, de vreo scutire, ori de întărire a vreunei danii de către domnitorul Gheorghe Ştefan.

Prima referire directă la biserica Adormirea Maicii Domnului şi la atribuirea ei domnitorului Gheorghe Ştefan o găsim  într-un document  din 7 februarie 1677, în care se spune: „Adecă eu popa Toader din Tîrgu Neamţ, de la biserica lui Gheorghe Ştefan voievod, unde este hramul Adormirea Născătoarei de Dumnezeu scrim şi mărturisim cu acest adevărat zapis al meu precum (că) am vîndut a mea direaptă moşie, poiana din capul Boiştii, despre (dinspre) Măneşti ce mi-au fost danie de la feciorul Căpreascăi de la Ştefan. Însă nu vinde locul casei ce iaste în tărgu, ci curăţitură făcută din pădure întreagă, dumisale vornicului Bliabei derept zeace lei şi în tocmala (tocmeală, învoială) noastră au fost (martori) vornicul Andrei Săpoteanul şi Ionaşco Căpăţână, vătaful părintelui Dosotei (Dosoftei) Mitropolitului şi Alexea zis Zugravul din Iaşi şi Gligore Tărpescul şi Vasile a lui Andron din Drăgăneşti. Şi pentru credinţă (încredere) ne-am pus iscăliturile ca să fie dumisale dreaptă moşie şi ocină (proprietate) neclătită (statornică)”.

Urmează semnăturile, iar în dreapta, jos, citim: „Eu diacon Gligore din Drăgăneşti am scris zapisul”. Pe versul documentului, mai sunt menţionate numele: „David de Za(luceni), Savin Hermeziu din Hudeşti, Petria Drone, Gheorghie Bereban, Coste Breazul, Toader  Hermeziu, nepoţii lui Poroh Ignat şi Miron şi toate rudele Ciogolei. Zapisul de la popa Toader 7185 (1677) februarie 3” (fotocopia documentului a se vedea în anexa 1). Câteva precizări asupra acestui document:

1. Cunoaştem numele preotului – TOADER – care afirmă că este de la biserica lui Gheorghe Ştefan Voievod (s.n.).
2. Pentru prima dată este menţionat într-un document hramul bisericii – ADORMIREA NĂSCĂTOAREI DE DUMNEZEU. Gavril Luca afirmă că „numele acestei biserici, despre care ştim că era ctitoria domnitorului Gheorghe Ştefan voievod, îl aflăm dintr-un alt document din 25 noiembrie 1679, că aceasta avea „hramul Adormirea Maicii Domnului”[52]. În realitate numele bisericii este menţionat pentru prima dată în documentul redat mai sus unde popa Toader spune că biserica are hramul „Uspenie Bţe”, adică Adormirea  (uspenie) Născătoarei de Dumnezeu (Bţe fiind prescurtarea cuvântului Bogorodiţe).
3. Preotul Toader mai apare şi într-un document, datat 23 noiembrie 1678, emis din Neamţ, ca martor la o vânzare a unei poieni de sub Boiştea Neamţului de către Paraschiva, preoteasa răposatului preot Ioan (de la biserica din sus n.n.), lui Beablăi vornicul. De precizat că în cuprinsul documentului în loc de popa Toader apare „preutul Toader de la biserica lui Ştefan Voievod…”, iar la semnătură apare „popa Toader de la beseareca lui Ştefan Voievod den Neamţul” (vezi anexa 2). Cred că acest preot Toader este fiul preotului Gheorghe de care am amintit mai sus. În secolele XVI şi XVII nu era nimic neobişnuit ca fiul unui preot să urmeze tatălui, cu atât mai mult cu cât, pentru a deveni preot, nu se cerea, neapărat, terminarea unei şcoli pentru pregătirea preoţească, ci era suficientă învăţarea scrisului, cititului şi săvârşirii slujbelor de la preoţii din parohie, fie că erau părinţii lor, fie că erau alţi preoţi. Acest preut Toader, înainte de a fi hirotonit, a mai vândut o poiană sub Boişte lui Miron Ciogolea pentru care „voievodul Gheorghe Ştefan întăreşte uric (lui Miron Ciogole n.n.)”, conform unui document din 18 august 1657, emis din Iaşi[53].
4. Surprinde faptul că între martorii vânzării apare şi vătaful mitropolitului Dosoftei al Moldovei, Ionaşco Căpăţână. Nu cunoaştem motivul, dar credem că prezenţa lui, ca delegat al ierarhului, avea drept scop întărirea actului de vânzare-cumpărare, mai ales că vânzătorul era preot, și prezenta garanție că nu se vinde un bun al bisericii, ci un bun personal.
5. În document mai apar, alături de alţii, David din Zăluceni şi Savin Hermezeu din Hudeşti, cei care în 1660 au vândut mitropolitului Sava al Sucevei o casă, pomet etc. martor la vânzare fiind şi Gheorghe, preot domnesc din Târgu Neamţ. Prezenţa celor doi, ca şi a altor rude ale răposatului Miron Ciogole, în actul de vânzare al preotului Toader ne întăreşte convingerea că preotul Gheorghe a fost slujitor la biserica închinată Maicii Domnului, amintită de Bakšić şi că în timpul lui s-a ridicat biserica lui Gheorghe Ştefan, iar popa Toader este fiul lui.

Cu siguranţă, biserica „lui Gheorghe Ştefan” a fost construită tot din lemn, dar pe temelie de piatră, probabil în anul 1656.

De la această biserică a fost furată de tătari, în 1717, o Evanghelie tipărită de Şerban Cantacuzino în 1682. Domnul Moldovei Mihai Racoviţă, în ianuarie 1717, i-a chemat pe tătari în ajutor împotriva unui detaşament austriac care a încercat să-l ia prizonier pe domnitor. Încercarea a eşuat, iar tătarii au prădat ţara, împrejurare în care a fost furată şi Evanghelia amintită. Cartea a fost răscumpărată în acelaşi an (1717) de preotul Vasile de la această biserică (vezi capitolul Însemnări de pe cărţi). De la 1717 până la 1747 nu mai avem nicio ştire despre această biserică.

În Sinodicul bisericii întcmit în anul 1872 de preotul Vasile Adam aflăm informaţii noi despre biserica Adormirea Maicii Domnului din oraşul nostru. Astfel, în document se spune că „Fundaţia (fondarea n.n.) bisericii cu patronul Adormirea Maicii Domnului din urbea Neamţu a fost durată (făcută) din lemn şi a fost finită (terminată n.n.) în anul 1747 de ctitorul domn al Moldovei Grigore Voievod şi soţia sa Zoiţa doamna. Sfinţirea bisericii a fost (făcută n.n.) de Preasfinţitul Mitropolit Iacob Stamati” (Sinodicul a se vedea în anexa 3). Asta înseamnă că, între timp, biserica „lui Gheorghe Ştefan” a avut mult de suferit fie în 1686, în timpul expediţiei lui Ian Sobietski în Moldova când, potrivit lui Giovani Battista Vulponi „în Baia, Suceava şi Neamţ nu au mai rămas decât zidurile goale, nu numai de la case, dar încă şi de la biserici”,[54] fie în incendiul din 1694, provocat de domnitorul Constantin Duca, în încercarea de a-i scoate pe polonezi şi pe cazaci din Cetatea Neamţ, în care scop „au trimis mai întâi oşti la Neamţ şi au ars târgul”, conform „Cronicii” atribuită lui Nicolae Muste (vezi la Gavril Luca, op. cit. p. 43), fie în timpul războiului  austro-turc din 1716-1718 care s-a desfăşurat în cea mai mare parte în Moldova, inclusiv în Târgu Neamţ, trupele austriece ocupând Cetatea Neamţ. Prin urmare, biserica trebuia refăcută.

Potrivit Sinodicului, cel care a rectitorit biserica a fost domnitorul Moldovei Grigorie II Ghica şi soţia sa Zoiţa doamna, în anul 1747, în timpul celei de a patra domnii – 1747-1748 – (primele trei domnii au fost între anii 1726-1733; 1735-1739 şi 1739-1741), deşi Cronica Ghiculeştilor nu consemnează acest lucru.

Alcătuitorul Sinodicului a comis, însă, o eroare atunci când a afirmat că sfinţirea bisericii a fost săvârşită de mitropolitul Iacob Stamati, pentru că acesta în 1747, când a avut loc sfinţirea, nici nu era născut. El va ajunge mitropolit al Moldovei abia peste 45 de ani, în 1792, păstorind până în anul 1803. De aceea, mitropolitul care a sfinţit biserica nu putea fi decât Nichifor, care a păstorit între anii 1740-1750, şi care a fost impus divanului pentru alegere chiar de domnitorul Grigorie II Ghica. Era firesc deci ca mitropolitul Nichifor să săvârşească sfinţirea bisericii. De altfel, în Sinodic se observă limpede că la numele mitropolitului a fost lăsat, iniţial, un spaţiu gol care a fost completat mai târziu cu numele lui Iacob Stamati, aceasta arătând că preotul Vasile Adam, la vremea respectivă, nu a avut la dispoziţie documente pentru a evita această eroare.

Ca şi în cazul bisericii lui Gheorghe Ştefan, nici de la Grigorie II Ghica nu avem vreun document din care să rezulte că domnitorul ar fi înzestrat biserica Adormirea cu ceva, ceea ce ne face să credem că nu a rectitorit-o singur, ci că a oferit un ajutor pentru terminarea ei, lucru care rezultă chiar din Sinodicul bisericii în care se spune că biserica „a fost durată din lemn şi a fost finită” de Grigorie II Ghica şi soţia sa.

Dar, care vor fi fost preoţii care au slujit la biserica lui Grigorie II Ghica?

Gavril Luca (citând din N. Iorga, Studii şi documente, vol. VII, p. 377) spune: „În anul 1766, Gheorghe sân Ursul Pătraşco, nepotul lui Pătraşco Botezatul, târgoveţ din Târgu Neamţ, a vândut egumenului Varlaam al Mănăstirii Neamţ „locul său din târg, din Uliţa Mare, spre biserica Sfântul Dumitru”…au fost de faţă ca martori popa Ştefan, popa Lupul şi popa de la Biserica domnească din vecinătate” (s.n.)[55]. Ştim că încă din vremea lui Gheorghe Ştefan biserica Adormirea era numită „biserica domnească din vale”. Ştim, de asemeni, că popa Ştefan, şi popa (diaconul n.n.) Lupul erau de la biserica Sfântul Dumitru[56], ctitoria lui Vasile Lupu. Dar care era preotul „de la biserica domnească din vecinătate” (Adormirea)? Credem că primul preot a fost preotul Vasile, cel care în 1717 a răscumpărat de la tătari Evanghelia tipărită de Şerban Cantacuzino în 1682, care fusese furată de aceştia de la biserica Adormirea.

Potrivit unui Zapis dat de târgoveții din Târgul Neamț mănăstirii Agapia, zapis datat 23 martie 1778, după preotul Vasile a urmat preotul Zaharia al cărui nume este menționat de două ori în acest document. Mai multe date a se vedea la capitolul Slujitorii bisericii.

Cunoaştem, însă, cu certitudine numele unui alt preot, Teodor, menţionat pe aceeaşi Evanghelie din 1682, unde se face precizarea că este „de la Adormi(rea) Precistei”, la anul 1790 (vezi capitolul Însemnări de pe cărţi…).

Biserica lui Grigorie II Ghica voievod, care a rectitorit şi biserica lui Vasile Lupu din Târgu Neamţ[57], nu a rezistat nici ea decât 62 de ani, conform Sinodicului care precizează că în anul 1809 a fost „prefăcută din nou”, de ctitorul Ştefan Velea din Târgu Neamţ, dar şi cu ajutorul altor credincioşi din târg. Biserica a fost sfinţită în acelaşi an de mitropolitul Veniamin Costachi.

Aşa cum spuneam mai sus, de regulă, ctitorii îşi înzestrau ctitoria cu anumite bunuri. Aşa au procedat, de data aceasta, şi ctitorii noii biserici. Ştefan Velea, ctitorul principal, care era negustor, o înzestrează cu o dugheană. La fel au făcut şi ctitorii Toader Grecu şi Ioan Chiriac, fiecare dintre ei dăruind bisericii tot câte o dugheană.

Biserica a fost construită din lemn, pe temelia din piatră de la biserica lui Grigorie II Ghica. A fost ultima biserica din lemn a parohiei cu hramul Adormirea Maicii Domnului. Nu ştim dacă această biserică a avut de suferit în timpul năvălirii turcilor în anul 1787, care au făcut „stricăciuni şi morţi”, ori în timpul incendiului din 1821 când eteriștii, atacaţi de trupele otomane, au dat foc târgului, sau în incendiul din 1844 (conform arhivelor Mănăstirii Neamţ, dosar nr. XXXIII/44, în 5 august, 1844, Direcţiunea generală a Arhivelor Statului a înştiinţat Mănăstirea Neamţ, despre urmările incendiului din luna iulie 1844), dar ea a fost distrusă complet în 1864.

Această biserică mai este amintită şi într-un document trimis stareţului Neonil al Sfintei Mănăstiri Neamţul şi Secul, cu nr. 3284 din 25 iunie 1851 şi înregistrat la Neamţ cu nr. 283 din iulie 1851, în care se menționează că evreul Isac Juster a primit la schimb un teren, „căruia făcându-se măsorişte s-au găsit în depărtare de la biserica cu hramul Adormirei una sută treizeci stânjeni şi osăbi până la biserica Sfântul Gheorghe una sută zece stânjeni…”[58].

 

II. ACTUALA BISERICĂ

 

Biserica lui Ştefan Velea, a durat până în 14 aprilie 1864 când a fost mistuită complet de un incendiu violent, în care a ars o mare parte din târg, precum şi bisericile Sfântul Gheorghe şi Sfântul Ilie (acoperişurile).

În legătură cu acest incendiu facem câteva precizări. Cei care s-au ocupat de istoria acestei biserici şi-au însuşit o informaţie greşită din istoricul bisericii întocmit de preotul Gheorghe Bejan, de la care, conform afirmaţiei preotului Constantin Grigoriu, „s-a căpătat istoricul” şi care menţionează că incendiul a isbucnit la ora 4 dimineaţa, în săptămâna patimilor, 1864, la 15 aprilie[59]. Sinodicele bisericilor Sfântul Gheorghe şi Sfântul Ilie menţionează şi ele data de 15 aprilie 1864 când incendiul a distrus acoperişurile celor două biserici.

Sinodul bisericii Adormirea din 1872 spune că în biserica lui ŞtefanVelea s-a slujit până în anul 1864, luna aprilie în 14 zile, când s-a prefăcut în cenuşă.

O însemnare făcută de unul din preoţii slujitori de la această biserică în 1864, iconomul Iacob Mihăilescu, pe un Tipicon tipărit în anul 1816, spune: “La anul 1864, luna aprilie în 14 zile, la orele 3, s-au aprins multe case şi dughene, au ars şi bisericile, dar biserica Adormirea cu desăvârşire fiind de lemn” (vezi capitolul Însemnări de pe cărţi poziția 9). Semnează Iacob Mihăilescu iconom.

Informaţia este credibilă pentru că numai preotul aflat în funcţiune a putut şti cel mai bine ce s-a petrecut atunci, acesta fiind implicat în mod direct în salvarea bunurilor bisericii. Data incendiului corespunde cu aceea menţionată de preotul iconom Vasile Adam în Sinodicul din 1872, întrucât acesta era împreună-slujitor cu preotul Iacob Mihăilescu la Biserica Adormirea, fiind şi el martor al dezastrului care a avut loc. Ambii preoţi, ajutaţi de epitropul Ion Popovici şi de unii credincioşi, cu multă greutate şi mare primejdie au reuşit să salveze de la foc obiectele din argint (sfinte vase liturgice), veşmintele, cărţile de cult şi alte obiecte.

Analizând Pascalia pe anii 7351 (1843) – 7440 (1932) am constatat că data de 14 aprilie corespunde primei zile de Paşti din anul 1864 (vezi Pascalia în anexa 4). Prin urmare incendiul a izbucnit în noaptea de Învierea Domnului, la ora 3 dimineaţă, probabil după încheierea sfintei slujbe, şi nu în miercurea patimilor 15 aprilie, cum se menţionează în unele lucrări, 15 aprilie fiind data care corespunde zilei a doua de Paşti, miercurea din săptămâna patimilor având ca dată 10 aprilie. Faptul că Sinodicile bisericilor Sfântul Gheorghe şi Sfântul Ilie menţionează că în data de 15 aprilie au ars aceste biserici nu contrazic faptul că incendiul a izbucnit în 14 aprilie, ci confirmă că în 15 aprilie focul s-a extins cuprinzând şi aceste biserici la care, fiind construite din piatră şi cărămidă, au ars numai acoperişurile din draniţă şi au fost distruse clopotele. Deci, dacă incendiul s-ar fi declanşat miercuri în săptămâna patimilor atunci data consemnată ar fi trebuit să fie 10 aprilie, ceea ce niciun Sinodic nu menţionează. Nu este exclus ca incendiul să se fi declanşat de la lumânările aprinse în cimitirul din jurul bisericii Adormirea. Şi atunci, ca şi astăzi, în noaptea Sfintei Învieri credincioşii aprindeau lumânări la mormintele înaintaşilor. Cimitirul era în jurul bisericii, dovadă mormintele care s-au descoperit în jurul soclului care marchează locul Sfintei  Mese de la fosta biserică, și este posibil ca de la niște buruieni aprinse scânteile să se fi ridicat până pe acoperișul vechi de șindrilă, care s-a aprins și, apoi, s-a extins la casele din jur și, în ziua următoare, până la bisericile amintite.

Se știe că până la reformele domnitorului Alex. I. Cuza, făcute și în domeniul bisericesc, parohiile puteau să aibă cimitire proprii care, de regulă, erau în jurul bisericii, așa cum a fost cazul și cu biserica Adormirea. După legea pentru înmormântări, dată în 18 martie 1864 de către Alex. I. Cuza, bisericile ortodoxe, ca dealtminteri, toate cultele, au fost obligate să-și facă cimitire la peste 200 m. de marginea orașului sau a satului, legea invocând motive de ordin sanitar. După apariția legii autoritățile locale au fost obligate să găsească terenuri pentru înființarea cimitirelor, în conformitate cu legea. Așa s-a înființat și actualul cimitir al orașului Tg. Neamț, care în 1881 era în administrarea Primăriei. (despre înființarea acestui cimitir a se vedea la Gavril Luca, op. cit., p.p. 380-382, și Vasile Vrânceanu, op. cit. vol. 1, p.p. 138-139).

După dispariția bisericii, preoții și credincioșii s-au organizat în vederea ridicării unui nou locaș de cult. În anul 1865 a fost alcătuit un comitet dintre cei mai buni enoriași din parohie, obștea credincioșilor hotărând să zidească o biserică nouă, dar, de data aceasta nu din lemn, ci din materiale neinflamabile. Din comitet făceau parte preoții Vasile Adam și Iorgu Grigoriu, epitropul Ion Popovici, credincioșii Alexandru Popovici, Pavel Paveliu, Gheoghe Tomovici, Iordache Tomovici, Ștefan Anastasiu și alți enoriași din parohie. Comitetul trebuia, printre altele, să adune de la credincioși ajutoare bănești pentru ridicarea bisericii.

La data de 10 august 1865, Mitropolitul Calinic Miclescu, la exact trei luni de la alegerea sa ca mitropolit al Moldovei (10 mai), a sfințit locul pe care avea să fie înălțată noua biserică. Din cauza secetei, a greutăților materiale, a foamei, ca și a noului context politic, lucrările de construcție au întârziat, ele demarând abia peste doi ani, 3 iulie 1867 (conform Sinodicului din 1872).

         Lucrările au început cu un capital mic, de numai 400 de galbeni austrieci, pe care-i avea biserica din veniturile sale, precum și cu ajutorul unor binefăcători, dintre care menționăm (conform anexei la Sinodic):

         1. Casa comunală a contribuit cu 1000 de carboave

         2. Domnul Pavel Ioan 600 de carboave

         3. Domnul Lazăr Teodor 300

         4. Domnul Ioan Teoharie 150

         5. D. Iordachi Tomovici 270

         6. Statul 250

         7. D. Nicolae Albu 130

         8. D. Grigorie Cozadin 60

Total = 2760 carboave.

         Anexa sinodicului mai precizează : „Iară cu sume mai mici sunt mai mulți care au ajutat la acest sfânt locaș care și aceștea sunt trecuți în condicele date de Înaltpreasfințitul”.

La anul 1872 lucrările au stagnat din cauza lipsei de bani, deşi acestea erau aproape de sfârşit. Până la această dată  se cheltuiseră deja peste 5000 de galbeni austrieci, cu care biserica fusese înălţată până la acoperiş (conform Sinodicului). Dar credincioşilor parohiei, aflaţi în imposibilitatea de a continua şi finaliza biserica le-a venit în ajutor însăşi ocrotitoarea sfântului locaş, Maica Domnului, care a trimis în vizită pe la mănăstirile din jur şi în Târgu Neamţ pe un bun creştin din Piatra Neamţ, boierul Nicolae Albu, fost prefect al judeţului, şi soţia sa Calipso care “văzând lucrarea şi credinţa poporului, dar şi supărarea lor că nu pot continua ridicarea monumentalei biserici au dăruit un ajutor de 500 de galbeni, şi aşa biserica s-a apropiat de sfârşit”[60]. 

Cu acest ajutor, lucrările au continuat în anii 1872 şi în 1873. În ziua de duminică, 15 iunie 1873, a avut loc un moment impresionant, legat de înălţarea acestei biserici, şi anume ridicarea celor 3 cruci şi aşezarea lor pe cele 3 turle ale noii biserici. La eveniment au participat donatorul Nicolae Albu cu soţia; oficialităţile oraşului: primarul Ioan Teohari, consilierii comunali, printre care Alexandru Popovici şi Ştefan Anastasiu, enoriaşi ai parohiei şi membri în comitetul de construcţie a bisericii; preoţi din Târg şi un mare număr de credincioşi. Înălţarea crucilor s-a făcut în sunetul fanfarei militare de la Piatra Neamţ, adusă, probabil, tot cu ajutorul boierului Nicolae Albu.

Lucrările pentru finalizarea bisericii au mai continuat încă doi ani, până în 1875, când mitropolitul Moldovei şi Sucevei  Iosif Naniescu, ales la 10 iunie şi instalat la 6 iulie acelaşi an, , (conform revistei B.O.R., an I, nr. 9, 1875, p. 783), a sfinţit catedrala la 10 august 1875, biserica Adormirea fiind prima biserică sfinţită de el ca mitropolit al Moldovei, preoţi fiind atunci Vasile Adam şi Iorgu Grigoriu paroh, iar nu Gheorghe Bejan, cum greşit, afirmă preot profesor Constantin Cojocaru. Preotul Gheorghe Bejan a fost mai întâi diacon la biserica “Sfântul Haralambie”, unde a fost numit cu decretul  945/1874, iar pentru biserica “Adormirea” a fost hirotonit preot abia în data de 17 ianuarie 1890 de arhiereul Ieremia Gălăţanu (conform Registrului de hirotonii pe perioada 1875-1985 aflat în arhiva Mitropoliei Moldovei şi Bucovinei). Profesorul Vasile Vrânceanu îl dă pe Gheorghe Bejan preot la biserica “Sfinţii Voievozi” din Pometea[61].  Evident este o eroare.

Biserica a fost construită din piatră şi cărămidă în forma bazilicelor occidentale, ”după planurile arhitectului Johan Brandel de Daggendorf, originar din Bavaria”[62].

Biserica este construită în stilul tradițional românesc. Forma construcţiei este de tip trilobat (cruce latină), plan dreptunghiular alungit, terminat cu o absidă semicirculară mai largă la altar, încheiată în partea superioară cu boltă, şi cu două abside, de asemeni semicirculare mai mici înainte de altar (braţele laterale ale crucii), de asemenea boltite.

Zidurile înalte, groase şi puternice, ridicate pe un soclu masiv de de piatră legată cu mortar foarte rezistent, sunt sprijinite în exterior, de jur-împrejur, de 12 contraforţi cu înălţime de 7 m., lăţimea de 0,90 m. şi grosimea de 0,80 m, plasați în toate puctele cheie de rezistență. De asemeni, în interior pereţii sunt sprijiniţi de 4 perechi de contraforţi puternici. Primele două perechi de contraforţi interiori, având lăţimea de 1,10 m. şi grosimea de 0,60 m., se află în spatele naosului, prima pereche la o distanţă de 4 m. de zidul interior al pronaosului, iar a doua la o distanţă de 4,90 m. A treia pereche de contraforţi, cu lăţimea de 1,27 m. şi grosimea de 0,90 m., se află la 3 m. de a doua, la capătul absidelor circulare laterale lângă strana arhierească, iar a patra pereche, tot cu dimensiunile de 1,27 m. lăţime şi 0,90 m. grosime, se află la începutul absidei altarului, de această pereche fiind prinsă şi catapeteasma. Toate perechile de contraforţi interiori sunt legate între ele, în partea superioară, cu arce mari, puternice, care susţin bolţile şi cele două turle de pe naos.

Proscomidia și diaconiconul sunt incluse în grosimea zidului la nord și respectiv sud.

Sub sfântul altar şi sub o parte din naos se află un spaţiu destul de generos, având aspectul unei biserici, cu o boltă sprijinită pe ziduri puternice şi pe 4 arce, cu două abside semicirculare laterale şi o absidă subpusă celei din altar. Acest spaţiu a fost, iniţial, un osuar, în zidurile bisericii, de jur împrejur, existând un număr destul de mare de nișe în care se puneau osemintele celor dezgropați, mai ales după aariția Legii înmormântărilor dată de Alex. I. Cuza. Astăzi, însă, acest spațiu, care a fost reamenajat, este folosit drept capelă mortuară.

Cele două turle de pe naos, de formă octogonală, aparent egale între ele privite din exterior, dar cu evidente diferenţe, privite în interior, sunt înălţate pe trei rânduri de pandantivi, fiecare rând pe patru arce incluse în bolţi.

Atât la contraforţi, cât şi la turle, arcele de legătură între contraforţi, pe lângă utilizarea lor ca element arhitectonic, constituie şi un element decorativ al construcţiei. Complexul de arce etajate și de dubluri transversale cu console asigură stabilitate edificiului.

Punctul de greutate, însă, îl reprezintă turnul clopotniţă, de o înălţime considerabilă în raport cu celelalte două turnuri de pe naos, ridicat direct de pe temelie în el fiind încorporat şi pronaosul. Este construit în plan pătrat şi are mai multe încăperi pe verticală. Prima încăpere, cu înălțimea de 8.20 m, este destinată scării în formă de spirală care duce spre primul etaj, (cameră) a cărui înălţime este de 3.05 m. De aici se poate intra în podul bisericii printr-un spaţiu gol (uşă) lăsat prin construcţie. Deasupra acestei încăperi se află camera clopotelor, înaltă de 4.50 m., prevăzută pe toate cele patru laturi cu geamuri mari de 2.40m. înălţime. Peste acest spaţiu se află camera ceasului. Deasupra acestei încăperi se înalţă un frumos acoperiş care face ca înălțimea turnului să atingă înălţimea de 30 m. Cu fiecare etaj laturile turnului se îngustează câte puţin. Primul ceas din turn a fost donat de Iosif Kertzel (Cercel)[63] şi avea diametrul de 1.34 m.

Uşa exterioară de la intrarea principală, ca şi ferestrele înalte de 3m. şi late de 1.10 m., terminate în formă semicirculară, sunt încadrate în exterior cu chenare frumos lucrate.

După cum se menţionează în inventarul statistic din 1 decembrie 1930, construcția originală nu a avut ușă la altar. În ședința Consiliului parohial din 30 aprilie 1935 s-a propus „să se facă o ușă la altar” (punctul 4 din procesul-verbal).

O hotărâre în acest sens a fost luată abia peste 2 ani, în ședința Consiliului parohial din 15 iunie 1937. Procesul-verbal încheiat în această ședință, la puctul 2, consemnează: „S-a hotărât să se deschidă o uță la altar pentru ca biserica să aibă două uși pentru ca în caz de nevoie să se poată utiliza și ușa de altar.

În baza acestei hotărâri, preotul preotul Nicolae Gheorghiu, în anul 1938, a făcut această uță în partea de sud în spațiul destinat diaconiconului. 

Aspectul elegant al exteriorului este dat şi de ornamentele de la colţuri şi de pe ziduri, care, însă, nu sunt excesiv de încărcate. Înaltă de 30 m. şi lungă de 36 m. în exterior, din care altarul are 5m., zveltă şi luminoasă, biserica domină oraşul, fiind cea mai înaltă construcție. Zidită în această formă, robabil sub influența saşilor care au vieţuit aici vreme îndelungată, ori chiar sub influenţa arhitectului Iohan Brandel, biserica este o podoaba arhitectonică a oraşului, fiind totodat, o dovadă de continuare a creaței de maturitate artistică a meșterilor, construcția impresionând prin claritatea formelor, monumentalitate și silueta ei avântată.

Dată fiind înălţimea ei, biserica a avut în turn şi un post de observaţie pentru semnalizarea diferitelor incidente şi, mai ales, a incendiilor care s-au produs în târg.

Cu toate că noua biserică era zidită cu piatră şi cărămidă ea a început să se deterioreze, impunându-se repararea ei. Nu cunoaştem cauzele acestei deteriorări, dar preotul Nicolae Gheorghiu, căruia i-a fost încredinţată conducerea parohiei în luna ianuarie 1926 menţiona că „zidurile prezentau crăpături serioase”. În această situaţie, prin străduinţa sa , în anul 1927 a început o reparație de consolidare a temeliei și zidăriei, care au fost legate cu șine de cale ferată obținute de la Căile Ferate Române, lucrările costând 275.000 lei, din care 10.000 lei au fost acordați de Ministerul Cultelor și Artelor, conform adresei nr. 10.273/ 5 mai 1927, peste doi ani Ministerul acordând înca 50.000 lei, conform adresei nr. 10.197 / 4 iunie 1929 , „pentru consolidarea temeliei și zidirilor bisericii”.

Peste 21 de ani, în 1948, tot la stăruințele preotului Nicolae Gheorghiu, i se face sfântului locaș o nouă reparație exterioară, inclusiv la acoperișul bisericii pe care s-a pus tablă nouă, iar în interior a fost înzestrată cu un inventar bogat. Această nouă reparație a costat 100.000 lei (conform documentelor din arhiva parohiei).

La sfințirea din 1875 biserica era împodobită cu o catapeteasmă monumentală, cu diferite icoane praznicale mici și cu cărți de slujbă și obiecte de cult, adunate din donațiile unor părinți călugări, preoți de parohie și credincioși (a se vedea numele unora dintre aceștia în cap. Însemnări de pe cărți și obiecte) . Ulterior icoanele  mari din catapeteasmă au fost îmbrăcate în argint. Icoana Domnului Hristos și icoana Maicii Domnului cu Pruncul cu cheltuiala enoriașei Aristița Anghel, icoana Adormirii Maicii Domnului cu cheltuiala lui Vasile și Olga Stoian, iar icoana Sfântului Nicolae cu cheltuiala lui Gheorghe și Maria Loghin.

Nu știm cine a lucrat catapeteasma și nici icoanele mici. Din cercetările făcute nu s-a putut identifica nici un nume și nici o dată concretă, dar este foarte posibil ca o parte din acestea (icoanele mici) să fi fost lucrate în atelierul de pictură de la Mănastirea Agapia, unde „din inițiativa stareței Tavefta Ursache (1875 – 1883), s-a înființat o școală de desen și pictură al cărei conducător a fost la început pictorul Nicolae Grigorescu[64]”, al cărui stil, o combinație a tradiției bizantine cu stilul neoclasic și cu arta românească și l-au însușit ucenicile lui din această școală, stil care se regăsește și în icoanele de la biserica Adormirea, lucrate în acea perioadă. Comparând icoanele de la Adormirea cu unele din muzeul Mănăstirii Agapia și cu unele care se află în posesia mai multor monahii din această mănăstire, constatăm asemănări izbitoare atât în ceea ce privește culoarea (ocru-auriu), aureolele cu raze, cât și trăsăturile personajelor. De altfel, tradiția locală afirmă fără echivoc, faptul că aceaste icoane au fost lucrate la Agapia.

Un tabel din 5 februarie 1916 prezintă situaţia obiectelor de aramă şi bronz de la bisericile din Tg. Neamţ,  “care în caz de forţă majoră ar fi trebuit topite şi transformate în tunuri. Biserica Adormirea apare cu 6 clopote (1800 Kg.) şi două policandre (300 Kg.)”[65].Potrivit inventarului bisericii din 1948 cele 6 clopote aveau următoarele greutăţi: clopotul mare 1330 Kg., clopotul mijlociu 500 Kg., două clopote a câte 100 Kg. fiecare, două clopote mici a câte 60 Kg. fiecare, greutatea totală a clopotelor fiind de 2150 Kg.

Într-un raport din 17 ianuarie 1952, trimis Eparhiei Romanului şi Huşilor de care aparţinea Târgu Neamţ la acea dată, preotul Nicolae Gheorghiu spunea că biserica avea 5 clopote din care cel mare cu greutatea de 1000 oca (1291 kg. n.n.), dar la inventarul datat  9 ianuarie 1959, făcut chiar de el, sunt menţionate 6 clopote: un clopot mare 1000 oca, 1 clopot mare de 500 Kg., 2 clopote mijlocii a câte 100 Kg. fiecare şi 2 clopote mici. Aceste clopote au fost făcute, cu certitudine, la sfârşitul secolului al XIX-lea sau începutul secolului XX, ele neexistând la sfinţirea bisericii. Acest lucru este dovedit de faptul că, după sfinţire, “credincioşii doreau să aibă un clopot pe măsura desăvârşitei construcţii, în greutate de 600 oca”. În acest scop, în 10 octombrie 1876 s-au întocmit 40 de liste de subscripţie vizate de primărie, câte două din acestea fiind trimise de primărie autorităţilor din Piatra Neamț,  Roman,  Bacău, Iași, Botoșani, Tg. Frumos şi Fălticeni, dar până la jumătatea anului 1880 nu s-au strâns decât 65,42 lei, insuficienţi pentru un clopot de asemenea mărime[66].

Chiar dacă era măreață din punct de vedere arhitectonic, bisericii îi lipsea podoaba interioară, pictura, deși un început de pictare a bisericii a fost făcut pe la începutul secolului al XX-lea, fiind pictat doar altarul, probabil de un pictor local (posibil profesor de desen). Biserica posedă două icoane, una cu Nașterea Domnului, de dimensiuni mai mici, semnată Ion Luchian, pictor, 1929, și una de dimensiuni mai mari reprezentând Adormirea Precistii, semnată I.I. Luchian pictor 1927 T. Neamț. Nu este exclus ca acest pictor să fi pictat altarul, dar ansamblul pictural a fost sărac în imagini și cu valoare artistică redusă, așa cum rezultă și din pictura celor două icoane. După ce preotul Nicolae Gheorghiu a introdus lumina electrică în biserică, în baza aprobării Consiliului parohial din 27 februarie 1938 (puncul 3 din procesul verbal), în urma primirii aprobării Mitropoliei Moldovei şi Sucevei  nr. 02400 din 8 martie 1938, a început să strângă bani pentru pictarea sfântului locaș.

În acest scop a fost convocat în ședință Consiliul parohial în care a fost format un comitet pentru pictarea bisericii. Iată ce s-a consemnat în procesul verbal din data de 31 mai 1942:

„În această biserică se oficiază în tot cursul anului toate Te-Deumurile,precum și diferite alte slujbe cu caracter religios și național. Consiliul parohial cere sprijin Sf. Mitropolii, Ministerului de Culte, precum și la alte Ministere și Instituții de Stat.

S-a format un Comitet pentru pictarea bisericii. Comitetul este format din:

Preafericitul Patriarh Nicodim

Înaltpreasfințitul Mitropolit Irineu     președinți de onoare.

Iconom N. Gheorghiu – paroh – Președinte activ (executiv. n.n.)

Ioan V. Bârliba – deputat eparhial – profesor

Dr. Alex. Bondescu

Avocat Victor Motoc               epitropi       

Dumitru Frițescu

Vasile Stoian – casierul Comitetului și epitrop

Consilierii parohiali: Emil Avârvarei, Petre Anton, Toader Cojocaru, Const. Panaitescu, Ștefan Duțu, Vasile Grumăzescu, Ioan Dănilă, Neculai Ungureanu, Gheorghe Radu, Gheorghe Chirilescu, Manole Crăciun, Const. Ciocan, Vasile Predoaia.

Făcea parte de drept din acest Comitet primarul orașului, Ioan V. Bălan, fiind cooptați și domnii Ghe. Popovici, perceptorul orașului, și Const. Repca, șeful Comisariatului local”.

Părintele paroh trebuia să ceară aprobarea Înalpreasfințitului Irineu, pentru acest Comitet și să redacteze apelul pentru strângerea de fonduri la toate autoritățile bisericești și civile.

Campania de încasări a început cu prima duminică după 15 noiembrie 1945 (conform Proces-verbal din 28 octombrie 1945).

S-a întocmit și un deviz de către pictorul autorizat Dumitru Irimescu, Direcțiunea de pictură bisericească din cadrul Administraţiei Patriarhale aprobând acest deviz cu nr. 14492/1951. Patriarhia Română a aprobat şi ea devizul cu ordinul nr. 7187 din 26 iunie 1951, iar Episcopia Romanului şi Huşilor, de care aparţinea atunci parohia, l-a aprobat cu nr. 8205 din 14 august 1951, lucrările urmând să înceapă în primăvara anului 1952. Prin procesul verbal din 1 iulie 1951, Consiliul parohial „ia act că devizul pentru pictarea bisericii, întocmit de pictorul autorizat D. Irimescu din Piatra Neamț, str. Maxim Gorki, nr. 37, autorizat din nou de Sf. Patriarhie cu decizia nr. 157/1950, publicat în B.O.R, nr. 1-2, ianuarie-februarie, 1951, p. 63, a fost aprobat de Sf. Patriarhie, Administrația Patriarhală, Comisia de pictură bisericească, cu nr. 7187 din 19 iunie 1951 (str. Antim, nr. 29). Condiția devizului: lucrarea de pictare va fi atribuită prin concurs”.

Urmare a acestei condiții, Consiliul parohial s-a întrunit în ședință în data de 21 august 1951, luând următoarea hotărâreȘ La ordinul Episcopiei Romanului și Hușilor nr. 8205/17.8.1951, motivat de adresa Comisiei de pictură bisericească din Patriarhia Română, str. Antim, nr. 29, cu nr. 14492 din 7 august 1951, s-a făcut înștiințarea pictorilor pentru concursul de atribuire a pictării bisericii Adormirea, pentru data de 9 septembrie 1951, ora 11, în biserica Adormirea. Înștiințarea a fost trimisă la 3 categorii de pictori:

Excepțional: Petrescu Costin, Popescu Gh., Stoica N. – toți din București.

Foarte bine: Benea Titel – Buzău, Popa Nicolae – Iași, Profeta Ieremia – București, Taflun Ion – Buzău.

Bine: Buhuruzan Gh.- Gura Humorului, Caraman Vasile – Comuna Vârlezi, raion Tg. Bujor, regiunea Galați, Irimescu D. – Piatra Neamț, Arhim. Morariu Varahil – M-rea Durău, Pascu Vasile – Focșani, colectivului de pictori care picta biserica din Pipirig – Neamț.

Au fost înștiințate de aceasta: Protoieria Tg. Neamț, Episcopia Romanului și Hușilor și Comisia de pictură bisericească a Patriarhiei.

Consiliul parohial din 9 sept. 1951 a costatat că „nu s-a prezentat nici un pictor la concurs. Pictorii: N. Stoica, Protos. Sofian, în numele colectivului de pictori de la biserica din Pipirig, Gh. Buhuruzan, V. Caraman, Irimescu D. și Arhim. Morariu Varahil au anunțat prin cărți poștale că nu pot lua parte la concurs.

S-a decis o nouă dată pentru concurs, și anume 30 sept. 1951.

În ședința Consiliului parohial din 30 sept. 1951 s-a constatat că la a doua prezentare, a pictorilor au fost doar doi pictori autorizați, Vasile Pascu și arhim. Varahil Morariu, cu care s-a discutat doar în principiu problema pictării bisericii, dar nu s-a angajat lucrarea, urmând să se țină o adunare a pictorilor autorizați, care vor fi anunțați prin publicație în ziar.

În data de 18 octombrie 1951 s-a ținut o nouă ședință a Consiliului parohial în care s-a decis să se trimită o nouă înștiințare (a treia) la pictorii autorizați pentru data de 4 noiembrie 1951.S-a hotărât ca înștiințarea să fie publicată în ziarul „Universul” din București, dar autoritățile comuniste au refuzat publicarea unui asemenea anunț. Preotul Nicolae Gheorghiu a consemnat la sfârșitul procesului-verbal următoarele: „Ziarul «Universul» și nici alte ziare din București n-au primit spre publicare înștiințarea trimisă prin curier special și nici n-au dat dovadă că se poate publica, de aceea înștiințarea a treia pentru 4 XI s-a făcut tot prin cărți poștale.

Pentru pictură s-a colectat suma de 4 milioane de lei care, însă, din cauza reformelor monetare din 15 august 1947 şi 28 ianuarie 1952 şi-au pierdut valoarea, iar lucrarea nu a mai început.

În această situaţie, preotul Nicolae Gheorghiu a adresat Patriarhiei Române un memoriu prin care cerea un ajutor pentru ”a înfrumuseţa biserica cu pictură aleasă”, motivând că “enoriaşii acestei parohii nicicând nu vor putea singuri şi prin propriile lor mijloace să picteze biserica, întrucât ei sunt muncitori, puţini la număr şi în imposibilitatea materială de a acoperi cheltuelile unei picturi”. Din cauza dificultăţilor prin care trecea Biserica Ortodoxă Română în acea vreme, ajutorul solicitat nu a venit,iar catedrala a rămas nepictată.

În schimb, peste ani, un alt necaz avea să se abată asupra bisericii-catedrală. În vara anului 1985 un trăsnet a lovit biserica, topind clopotele, distrugând ceasul şi incendiind acoperişul turnului-clopotniţă, care a ars până la zidărie, precum şi o parte din acoperişul de pe naos. De asemeni, biserica a suferit deteriorări interioare şi exterioare la nivel de tencuieli, zugrăveli şi vopsitorii. Preotul paroh Constantin Grigoriu şi preotul profesor ConstantinVasilescu, împreună cu membrii Consiliului parohial şi credincioşii, au luat de îndată măsuri pentru repararea bisericii. Până în anul 1989 au fost executate lucrările interioare de tencuieli, zugrăveli şi vopsitorii, refăcându-se şi acoperișul în forma în care se vede astăzi, urmând a se face şi exteriorul. De asemeni, în anul 1990, s-a început pictarea interiorului bisericii, până în anul 1994 pictându-se în întregime Sfântul Altar. Ceasul din turn a fost reparat de mai multe ori dar funcţionarea lui corectă nu a fost posibilă decât în momentul în care reparaţia a fost făcută de nişte specialişti aduşi de părintele paroh Ioan Mihoc din Germania, care au înlocuit mecanismul vechi cu cel nou, electronic, care se reglează automat prin antenă satelit după ceasul atomic de la GREENWICH, ceasul de la Adormirea fiind în prezent cel mai performant şi mai corect ceas din zonă (Greenwich,un oraş în Marea Britanie prin care trece meridianul de origine – zero - în funcţie de care s-au fixat fusele orare; ceasul atomic de la Greenwich pierde sau câştigă o secundă la 20 de milioane de ani).

În anul 1994 se petrece un alt necaz legat de biserica Adormirea Maicii Domnului. Din cauza lipsei de atenţie, o lumânare aprinsă, uitată în spatele icoanei Maicii Domnului din strana de lângă iconostas, a incendiat această icoană, de la care focul s-a extins la icoana Maicii Domnului din catapeteasma  care a fost distrusă. Incendiul izbucnind în plină zi a fost stins la timp, dar, în interior, biserica a fost afectată serios din cauza fumului degajat, pictura din Sfântul Altar suferind serios. Preotul Constantin Grigoriu a mobilizat credincioşii pentru refacerea interiorului bisericii şi continuarea picturii. Însă, începând cu data de 15 mai 1995, preotul Constantin Grigoriu s-a pensionat pentru limită de vârstă, iar preotul profesor Constantin Vasilescu, începând cu aceeaşi dată, s-a transferat la parohiaTopoliţa, protopopiatul Tg. Neamţ.

Pentru ca biserica şi parohia să nu rămână fără preot, Preafericitul Părinte Patriarh Daniel, pe atunci Mitropolitul Moldovei şi Bucovinei a hotărât ca preotul profesor Vasile Ignătescu să preia, începând cu 15 mai 1995, cu titlul de suplinitor, oficiul parohial, inventarul mobil şi imobil al parohiei, precum şi gestiunea acesteia. Această numire s-a făcut şi la propunerea părintelui profesor Ioan Mihoc, Directorul Seminarului Teologic de la Mănăstirea Neamţ.

Odată numit, părintele Vasile Ignătescu a continuat, fiind ajutat de Consiliul parohial şi de credincioşi, restaurarea interioară şi exterioară a catedralei. În exterior au fost făcute intervenţii la acoperiş şi fundaţii, iar în interior a fost spălată pictura din Sfântul Altar şi s-a continuat împodobirea bisericii cu o frumoasă pictură în frescă, lucrată de acelaşi pictor Ion Preutu (născut la data de 13 decembrie 1951 în satul Bogdăneşti, comuna Boroaia judeţul Suceava), împreună cu colaboratorii săi Doina Preutu (născută la 19 august 1963 în Paşcani. Judeţul Iaşi), Eugenia Popescu (născută la 10 noiembrie 1951 în comuna Grajduri judeţul Iaşi), Constantin Ignat şi Ciprian Istrate, studenți la pictură bizantină bisericească.

Unul dintre donatorii importanţi la pictura bisericii (2 milioane lei) a fost domnul Lungu Cristi.

Cu prilejul acestei restaurări a fost făcută şi o catapeteasmă nouă, sculptată de Dumitru Gafton din Tg Neamţ, care a sculptat şi stranele noi din biserică. Icoanele mari din catapeteasmă (a  Mântuitorului, a Maicii Domnului, a hramului Adormirea Maicii Domnului şi a Sfântului Prooroc Ioan Botezătorul) au fost pictate de pictorul Mihai Moroşanu din Suceava, în anul 1997, iar icoanele mici reprezintând praznicile împărăteşti (primul registru), sfinţii apostoli (registrul al doilea) şi sfinţii prooroci (registrul al treilea) au fost pictate la pictorul Motfai Ioan din Oglinzi- Tg. Neamţ, în aceeaşi perioadă.

În Sfântul Altar a fost confecţionat mobilier nou, cu 12 tablii sculptate de Loghin Aurel din Lunca-Neamţ, precum şi o Sfântă Cruce mare, care a fost sculptată de Ungureanu Ioan din Tg. Neamţ, cartierul Ţuţuieni.

Tot în această perioadă (1995-1998)  a fost ridicată şi casa de prăznuire la care o contribuţie importantă a avut familia BârsanValeriu din parohia Sf. Nicolae - Țuțuieni.

Lucrările de restaurare şi pictare a catedralei au fost finalizate în anul 1998, iar resfinţirea ei a avut loc în ziua de duminică 18 octombrie 1998, fiind săvârşită de Înaltpreasfinţitul Daniel, Mitropolitul Moldovei şi Bucovinei, împreună cu Înaltpreasfințitul Petru, Mitropolitul Basarabiei, înconjurați de un important sobor de stareţi şi preoţi de la diferite parohii.

În ACTUL DE SFINŢIRE se spune: “Cu vrerea Tatălui, cu ajutorul Fiului şi cu săvârşirea Sfântului Duh s-a resfinţit această biserică cu hramul” Adormirea Maicii Domnului”, catedrala oraşului Tg. Neamţ, de către Înaltpreasfinţitul Mitropolit Daniel al Moldovei şi Bucovinei şi Înaltpreasfinţitul Petru al Basarabiei, înconjuraţi de un sobor al stareţilor sfintelor mănăstiri din cuprinsul Mitropoliei noastre, duminică 18 octombrie 1998.

Primeşte Mult Milostive Doamne Dumnezeul nostru osteneala celor care au restaurat această catedrală între anii 1989-1998”.

Semnează: † Daniel Mitropolit al Moldovei şi Bucovinei

                            † Petru Mitropolit al Basarabiei

Alături de înalţii ierarhi seamnează mai multe personalităţi bisericeşti dintre care menţionăm:

1. Protos. Prof. Varlaam Merticaru - în prezent Episcop Vicar Patriarhal.
2. Arhim. Ioachim Giosan - în prezent Episcop Vicar al Arhiepiscopiei Romanului şi Bacăului.
3. Arhim. Victorin Oanele – stareţul Mănăstirii Sihăstria.
4. Arhim. Benedict Sauciuc – consilier mitropolitan şi stareţ al Mănăstirii Neamţ.
5. Arhim. Ciprian Zaharia – stareţul Mănăstirii Bistriţa-Neamt.
6. Arhim. Vitalie Danciu - Director al tipografiei “Trinitas” şi stareţ al Mănăstirii Golia-Iaşi.
7. Preot profesor Vasile Ignătescu- paroh.
8. Preot Mihai Vizitiu – consilier învăţământ la Mitropolia Moldovei şi Bucovinei şi cadru didactic la Facultatea de Teologie “Dumitru Staniloae” din Iaşi.
9. Preot profesor Ioan Mihoc – Directorul Seminarului Teologic “Veniamin Costachi” – Mănăstirea Neamţ.
10.   Preot Vasile Ţoc – protopop al Protopopiatului Roznov.
11.   Alţi preoţi şi diaconi care au slujit la sfinţire (vezi anexa 5).

După sfinţire parohia Adormirea Maicii Domnului a făcut o donaţie de 5.000.000 lei pentru Mitropolia Basarabiei, care trecea printr-o criză deosebită. Pentru această danie Înaltpreasfinţitul Petru a trimis o scrisoare de mulţumire Înaltpreasfinţitului Mitropolit Daniel, care a dispus ca aceasta să fie trimisă şi parohiei (vezi anexa 6)

Începând cu data de 1 noiembrie 1998, în postul de paroh al parohiei ”Adormirea Maicii Domnului” a fost numit preotul profesor Ioan Mihoc, directorul Seminarului Teologic “Veniamin Costachi”- Mănăstirea Neamţ, iar în postul de preot II a fost numit (nu îmbisericit, cum greşit afirmă preotul profesor Costantin Cojocaru op.cit.), cu aceeaşi dată, preotul MihaiVizitiu, cadru didactic la Facultatea de Teologie “Dumitru Staniloae”- Iaşi şi consilier învăţământ în cadrul Mitropoliei Moldovei şi Bucovinei - Iaşi (conform adresei Mitropoliei nr. 7142 din 21 octombrie 1998).

În timpul parohiatului preotului profesor Ioan Mihoc a fost realizată instalaţia de încălzire centrală pe gaz a bisericii, s-a amenajat capela mortuară de la subsol;  s-au efectuat pavaje în faţa şi în lateralele bisericii, cu ajutorul substanţial al Primăriei Tg. Neamţ, condusă de domnul primar de atunci, Decebal Arnăutu;   s-a cumpărat un clopot nou din Germania în greutate de 1100 kg ; s-a cumpărat un ceas nou pentru turnul-clopotniţă despre care s-a vorbit mai sus, iar în anul 2012 o fost zugrăvită în exterior toată biserica și casa praznicală, cheltuielile pentru lucrările de zugrăvire ridicându-se la peste 50.000 RON (cinci sute de milioane de lei vechi), 25.000 fiind donaţia familiei noului primar, domnul Daniel Harpa și 5.000 lei donația familiei domnului deputat Ionel Arseni. În anul 2013, prin bunăvoința și ajutorul domnului primar Daniel Harpa, s-a realizat iluminatul exterior al catedralei. Au fost utimele înnoiri care s-au făcut bisericii până la apariţia acestei monografii.